Justiția capturată și mitul celuilalt mal

Zilele acestea, spațiul online românesc a fost zguduit de investigația Recorder. Trebuie să recunoaștem că este vorba despre o muncă jurnalistică impresionantă, desfășurată pe parcursul a mai bine de un an. Dincolo de impactul emoțional, miza investigației constă în scoaterea la lumină a unei realități profund îngrijorătoare: procurori intimidați fie pentru a raporta superiorilor mersul unor anchete sensibile, fie pentru a renunța cu totul la acestea. În același registru, jonglarea cu transferurile judecătorilor Curții de Apel București de la o instanță/instituție la alta, spulberă orice dubiu cu privire la intenția reală: aceea de a bloca judecarea cauzelor și de a le relua de la zero, până la intervenirea prescripției. Concluzia autorilor investigației este că România a ajuns în realitatea unei justiții capturate.

Cel mai interesant detaliu al investigației nu este însă ceea ce se afirmă, ci ceea ce se evită cu grijă. Recorder vorbește despre capturarea justiției, dar se oprește exact în punctul în care ar fi trebuit formulată întrebarea esențială: cine este, în fapt, capturatorul? Ar fi cel puțin neserios să admitem că acest rol îi revine Lianei Nicoleta Arsenie, președinta Curții de Apel București, sau că întreaga inginerie de manipulare a completelor de judecată ar fi pusă în mișcare dintr-un interes personal al Președintelui Înaltei Curți Lia Savonea. Să fim serioși: asemenea mecanisme nu funcționează la acest nivel din rațiuni individuale, ci din logici de putere mult mai ample.

În România, lupta anticorupție, în ultimele trei decenii, nu a fost un proces pur moral sau strict juridic, ci o componentă structurală a competiției politice interne. Mă voi limita la un simplu exemplu, relevant în acest sens: cazul Ludovic Orban. În 2016, acesta decide să candideze pentru funcția de primar general al Bucureștiului. În februarie este desemnat candidat al PNL București, iar în aprilie Direcția Națională Anticorupție anunță că Ludovic Orban este suspect de săvârșirea infracțiunii de folosire a influenței în scopul obținerii unor foloase necuvenite (sprijin în campania electorală). La scurt timp, Orban renunță să mai candideze. Doi ani mai târziu, acesta este achitat definitiv, inclusiv printr-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Detaliul care frapează în această speță este pedeapsa solicitată de procurori: un an de închisoare cu executare pentru pretinderea unei mite de 50.000 de euro. Nu afirm nimic. Este posibil ca așa să fi stat lucrurile în realitate. Dar, ca avocat și fost judecător constituțional mi-am format de-a lungul timpului un reflex al dubiului și sunt tentat să cred că miza acestui dosar nu a fost neapărat una penală, ci una eminamente electorală.

Pentru consumatorul moldovean de informație, nefamiliarizat cu nuanțele politicii dâmbovițene, devine dificil să înțeleagă ceea ce se întâmplă la București, tocmai pentru că relațiile de putere de acolo sunt fundamental diferite de cele de la Chișinău.

Propaganda de la Chișinău a decontextualizat această investigație și a înhămat-o, fără ezitare, la propriul car ideologic. „Fraților, nu cedați!”, „Corupția poate fi învinsă!”, „România se trezește!” – un entuziasm care amintește inevitabil de lozinca devenită, cândva, aproape mitologică la Chișinău: „DNA, treceți Prutul!”.

Nu știu dacă își mai amintește cineva vânzoleala din anii 2019-2020 de pe malurile Bâcului, când doamna Laura Codruța Kövesi era chemată să treacă Prutul și să decapiteze, cu sabia de foc a dreptății, hidra corupției moldovenești. În acest context, îmi amintesc de unele discuții purtate, la vremea respectivă, cu colegi de la București pe subiectul „DNA, treceți Prutul!”. Zâmbeau discret, aproape complice. Prietenii știu de ce.

Investigația Recorder mi-a reamintit un episod din istoria noastră recentă: momentul în care am adus și noi, în fruntea Procuraturii Anticorupție de la Chișinău, un procuror american, investit simbolic cu rolul de salvator menit să strivească corupția de pe malurile Bâcului, pentru ca, după câțiva ani de izolare instituțională și blocaj administrativ, să fie trimis discret acasă. Acasă, în Statele Unite – nu în Republica Moldova.

Apropo, nici până astăzi nu am primit un răspuns clar la întrebarea esențială: de ce acest om trebuia eliminat? De ce a fost nevoie să se inventeze o reformă amplă a procuraturii anticorupție, cu celebrul PACCO, doar pentru a înlătura o singură persoană?

Din punctul meu de vedere, răspunsul trebuie căutat tot acolo, în ADN-ul nostru sovietic, unde statul de drept este adesea confundat cu un „stat de drepți” în fața puterii politice – indiferent care ar fi aceasta. Pentru că, dacă admitem că procuratura ar putea scăpa de sub control, apare imediat o teamă mult mai profundă: nu cumva, mâine sau poimâine, ea nu se va mai limita la „foștii”, ci va ajunge și la „ai noștri”?

Doar într-un stat de drept consolidat poate exista un procuror cu adevărat independent și neafiliat. În democrațiile fragile, procurorul și procuratura rămân, inevitabil, instrumente din arsenalul politic de administrare a statului.

La Chișinău, nicio putere nu a reușit vreodată să guverneze fără a deține controlul asupra procuraturii. Această realitate explică de ce niciun procuror general nu a reușit, până astăzi, să-și ducă mandatul până la capăt. Primul gest al oricărei noi puteri, imediat după alegeri, a fost invariabil același: schimbarea procurorului general și numirea unui „om de-al său”.

Să ne amintim de o experiență notabilă: concursul organizat de Ministerul Justiției pentru ocuparea funcției de procuror general. În momentul în care a devenit clar că acest concurs a fost câștigat de un procuror care nu era agreat de puterea politică, acesta nu doar că a fost înlăturat rapid din funcție, dar a fost și pus sub urmărire penală, fiind împins într-un lung periplu prin instanțe, care va continua încă ani buni.

Bunăoară, în investigația Recorder, un procuror își exprimă nemulțumirea față de dorința procurorului ierarhic superior de a controla dosarele pe care le instrumentează. Nu cred că vreun procuror moldovean ar fi scandalizat de o asemenea practică. La noi s-a vorbit dintotdeauna despre independența procuraturii ca instituție, nu despre o independență procesuală absolută a fiecărui procuror în parte, privind dosarele pe care le are în gestiune. Este considerat firesc ca șeful să fie la curent ce face subalternul și să exercite un control ierarhic asupra activității acestuia.

Diferența de percepție a acestei investigații pe cele două maluri ale Prutului ține și de un alt detaliu esențial: arhitectura reală a puterii. În România postdecembristă, serviciile speciale nu au cunoscut nici lustrație, nici o retragere reală din spațiul public. Ele nu au dispărut, ci s-au reinventat. Sunt numeroase, profund netransparente și au recâștigat, discret, o parte semnificativă a influenței pe care o exercitau în perioada comunistă.

Nu vom ști niciodată cu certitudine câți ofițeri sub acoperire există în justiție, procuratură, partide politice, mass-media sau în mediul de afaceri. Neoficial însă, în România se vorbește deschis despre mari instituții media aflate sub controlul serviciilor, despre proiecte politice lansate „în laboratoarele” serviciilor speciale, despre afaceri financiare cu multe zerouri aflate, într-o formă sau alta, „sub servicii”. Desigur, în folclorul cotidian al capitalei există și multă fabulație. Dar există, în egală măsură, și o doză deloc neglijabilă de adevăr.

Această realitate explică, până la un punct, prudența celor de la Recorder, care au constatat capturarea justiției, dar au evitat să nominalizeze potențialii „uzurpatori”. Dacă tot a fost indicată perioada de cinci ani în care justiția ar fi fost pusă pe pauză, de ce nu a fost dus până la capăt acest fir logic? Ce anume s-a întâmplat atunci, în urmă cu cinci ani?

Există sau nu o legătură între înțelegerea tacită dintre fostul președinte Klaus Iohannis și PSD, care a presupus înaintarea unui candidat vizibil slab – Viorica Dăncilă – la alegerile prezidențiale, garantând astfel victoria lui Iohannis? În schimb, „sistemul” ar fi oferit conducerii PSD garanții informale că liderii săi nu vor deveni ținte ale justiției penale. Putea un asemenea aranjament să funcționeze fără implicarea unor instituții capabile să-i asigure stabilitatea și predictibilitatea? Sunt întrebări care au rămas, convenabil, în afara cadrului investigației.

Investigația Recorder nu se referă doar la o justiție care poate fi manipulată, ci dezvăluie, indirect, limitele curajului într-un sistem în care adevărul poate fi rostit doar până la un anumit prag. Dincolo de acest prag începe zona tăcerii instituționale, acolo unde lucrurile nu mai sunt negate, ci pur și simplu nu mai sunt spuse.

Ar fi salutar să avem și noi un judecător precum Raluca Moroșanu, capabil să spună deschis ceea ce, la noi, se discută doar în șoaptă pe coridoare: despre dosare „la control”, despre listele celor agreați, despre cine trebuie să treacă „vettingul” și cine nu. Poate atunci am afla și noi cine lucrează, în realitate, în acel back office misterios în care sunt plămădite proiecte de legi năstrușnice – de la selectarea candidaților pentru diverse funcții, la modificările legislației privind avocatura și până la eliminarea plafonului de mandate pentru președintele CSM, chestiune decisă în ultima ședință a Parlamentului, fără nicio consultare publică. Pentru Republica Moldova, lecția investigației Recorder este simplă și profund incomodă: justiția nu este capturată de abstracțiuni sau de lozinci, ci de structuri concrete de putere, folosite deliberat pentru exercitarea și conservarea puterii de stat. Aceste structuri pot fi foarte democratice. Iar atât timp cât nu avem curajul să le numim, vom continua să trăim într-o iluzie confortabilă, așteptând că salvarea vine mereu din soluții miraculoase.

editorial de Alexandru Tanase pentru cotidianul.md