Alexandru Tanase: Anticorupția - bună doar până când atinge interesele personale

Președintele Joe Biden a demonstrat acest lucru cu prisosință, grațiindu-și fiul, Hunter Biden, condamnat pentru fraudă fiscală și posesie ilegală de arme de foc. Statul de drept devine o simplă metaforă când este vorba de cei privilegiați, iar discursul anticorupție – doar o lozincă bine vândută pe piața politică.
Exigențele la acest capitol devin deosebit de severe când este vorba despre democrațiile etichetate drept „subdezvoltate”.

Nu este greu să ne imaginăm ce scandal ar fi izbucnit dacă un președinte dintr-o astfel de țară ar fi procedat la fel. Ar fi urmat MCV-uri, declarații ale ambasadelor despre atacuri la democrație și pericole la adresa securității naționale, pe fundalul lecțiilor moralizatoare despre integritate și valorile statului de drept.
Mereu am fost de părere că anticorupția este un surogat și o pseudoideologie, în centrul căreia, de cele mai multe ori, se află șarlatani ipocriți și nu vizionari cu „aripi de îngeri”.

Am fost cu toții martori oculari cum, în ultimele două decenii, așa-numita „ideologie anticorupție” s-a dovedit a fi, adesea, mai degrabă o bâtă sau o unealtă de propagandă decât o valoare autentică.

În România, pentru a prelua controlul asupra puterii, cei care erau cei mai vocali în a striga „Jos ciuma roșie!” și „Puie Monta!”, la doar un an distanță, au înjghebat alianțe monstruoase, în care „justiționarii” și-au asigurat un loc confortabil alături de „ciuma roșie” la ciolanul puterii. Asta ca să înțelegem de ce românii au votat în aceste alegeri așa cum au votat...

Așadar, data viitoare când suntem bombardați cu lecții despre justiție și integritate, poate că ar trebui să ne analizăm dacă, de fapt, cei care strigă cel mai tare „prinde hoțul” nu sunt chiar cei care fac contrariul – până când problema nu lovește prea aproape de propria lor casă.

Facebook/Alexadru Tanase, ex-președinte al Curții Constituționale